Când vorbim despre corupţie, avem instinctul să o plasăm la marginea civilizației europene, adică în spațiul balcanic. Ne sunt cunoscute mizeriile produse pe tărâm românesc: sistemul bancar falimentar al anilor ’90, „baroniada” administraţiei locale, privatizările mincinoase, jocurile piramidale, mita, șpaga și evaziunea fiscală.
Dar în anul 2025 parcă ne loveşte o altă realitate: nu doar periferia UE suferă de boala corupţiei, ci inima continentului.
Capitala „transparentă” a Europei — Comisia Europeană, în frunte cu Ursula von der Leyen — devine epicentrul unor scandaluri insuficient dezbătute de năimiții presei românești.
Exemple concrete
• Cazul „Qatargate”: un scandal în care membri ai Parlamentul European au fost acuzați de spălare de bani în beneficiul unor țări precum Qatar, Maroc, Mauritania, doar pentru a bloca rezoluţii critice și pentru a „aranja” prietenii politice. 
• „Pfizergate”: negocieri de miliarde de euro (peste 1,8 miliarde de doze de vaccin anti-COVID între Uniunea Europeană şi Pfizer) care au avut la bază schimburi de mesaje secrete între Ursula von der Leyen şi CEO-ul Pfizer. Refuzul Comisiei de a furniza textele a încălcat legea accesului la documente. 
Aceste două exemple nu sunt excepţii marginale. Ele sunt metafore instituţionale ale modului în care o corporaţie condusă de oligarhi sau un aparat birocratic supradimensionat îşi creează zona de protecție.
Am pornit de la premisa veche: natura umană e fragilă, e predispusă la corupţie. De la Platon la Fericitul Augustin până la părinţii fondatori ai Americii, s-a spus că omul e o ființă căzută. Progresismul contemporan ne vinde iluzia că, prin reglementări sau prin „inginerii sociale”, vom crea o lume fără corupţie – egală, dreaptă, liniştită. O minciună.
Deşi firea omului e aceeaşi peste tot, corupţia are distribuţie inegală: apare mai acut acolo unde instituţiile sunt prost aranjate.
În loc să fie un factor de limitare, aparatul de stat devine furnizorul băuturii la petrecerea burlacilor. Să revenim la analogia lui Peter Schiff: tinerii consumă prea mult alcool — întrebarea nu-i de ce se îmbată, ci mai degrabă cine a adus tăria. În Europa de 2025, băutura morală vine de la statul birocratic, maximal, obez.
Comisia Europeană a ajuns să hotărască până și ce bec să foloseşti, ce pronume să scrii – şi, mai grav, cine îţi aprobă autorizaţia de a munci ca fermier.
Ne mirăm că la Bruxelles, negocierea miliardelor nu a avut loc într-o sală de şedinţă transparentă, ci prin sms-uri?
Cum scăpăm de povara asta?
– Stat minimal. Nu un stat absent, dar un stat care intervine puţin, care delegă mult, care nu creează autorizaţii inutile, monopoluri reglementative care nu dau putere discreţionară.
– Transparenţă radicală. Nu doar rapoarte luxuriante, ci dreptul real de acces la documente — procese-verbale — când apar negocieri publice.
– Separarea puterilor nu doar între legislaţie, execuţie şi justiţie, ci între mega-instituţii suprastatale şi cetăţean. Când instituţia e prea mare, cetăţeanul devine client, nu actor.
– Cultura responsabilităţii. Nu doar sancţiuni de tip „dosar penal” (utile, dar reactive), ci un climat: funcţionarul ştie că nu e doar „un ghişeu” ci e în slujba unui public.
Nu e suficient să spunem că „e de la noi”. Corupţia e un fenomen universal, dar instituţiile ridică sau pun frâu.
În 2025, Europa dezvăluie că nu-şi are doar periferia de curăţat — are şi centrul de limpezit. Căci dacă Bruxelles-ul, capitala normelor şi idealurilor, e prăfuit de obscuritate, ce să mai spunem despre sistemele noastre interne?
🎙Vocea Libertății cu Mihail Neamțu
Când vorbim despre corupţie, avem instinctul să o plasăm la marginea civilizației europene, adică în spațiul balcanic. Ne sunt cunoscute mizeriile produse pe tărâm românesc: sistemul bancar falimentar al anilor ’90, „baroniada” administraţiei locale, privatizările mincinoase, jocurile piramidale, mita, șpaga și evaziunea fiscală.
Dar în anul 2025 parcă ne loveşte o altă realitate: nu doar periferia UE suferă de boala corupţiei, ci inima continentului.
Capitala „transparentă” a Europei — Comisia Europeană, în frunte cu Ursula von der Leyen — devine epicentrul unor scandaluri insuficient dezbătute de năimiții presei românești.
Exemple concrete
• Cazul „Qatargate”: un scandal în care membri ai Parlamentul European au fost acuzați de spălare de bani în beneficiul unor țări precum Qatar, Maroc, Mauritania, doar pentru a bloca rezoluţii critice și pentru a „aranja” prietenii politice. 
• „Pfizergate”: negocieri de miliarde de euro (peste 1,8 miliarde de doze de vaccin anti-COVID între Uniunea Europeană şi Pfizer) care au avut la bază schimburi de mesaje secrete între Ursula von der Leyen şi CEO-ul Pfizer. Refuzul Comisiei de a furniza textele a încălcat legea accesului la documente. 
Aceste două exemple nu sunt excepţii marginale. Ele sunt metafore instituţionale ale modului în care o corporaţie condusă de oligarhi sau un aparat birocratic supradimensionat îşi creează zona de protecție.
Am pornit de la premisa veche: natura umană e fragilă, e predispusă la corupţie. De la Platon la Fericitul Augustin până la părinţii fondatori ai Americii, s-a spus că omul e o ființă căzută. Progresismul contemporan ne vinde iluzia că, prin reglementări sau prin „inginerii sociale”, vom crea o lume fără corupţie – egală, dreaptă, liniştită. O minciună.
Deşi firea omului e aceeaşi peste tot, corupţia are distribuţie inegală: apare mai acut acolo unde instituţiile sunt prost aranjate.
În loc să fie un factor de limitare, aparatul de stat devine furnizorul băuturii la petrecerea burlacilor. Să revenim la analogia lui Peter Schiff: tinerii consumă prea mult alcool — întrebarea nu-i de ce se îmbată, ci mai degrabă cine a adus tăria. În Europa de 2025, băutura morală vine de la statul birocratic, maximal, obez.
Comisia Europeană a ajuns să hotărască până și ce bec să foloseşti, ce pronume să scrii – şi, mai grav, cine îţi aprobă autorizaţia de a munci ca fermier.
Ne mirăm că la Bruxelles, negocierea miliardelor nu a avut loc într-o sală de şedinţă transparentă, ci prin sms-uri?
Cum scăpăm de povara asta?
– Stat minimal. Nu un stat absent, dar un stat care intervine puţin, care delegă mult, care nu creează autorizaţii inutile, monopoluri reglementative care nu dau putere discreţionară.
– Transparenţă radicală. Nu doar rapoarte luxuriante, ci dreptul real de acces la documente — procese-verbale — când apar negocieri publice.
– Separarea puterilor nu doar între legislaţie, execuţie şi justiţie, ci între mega-instituţii suprastatale şi cetăţean. Când instituţia e prea mare, cetăţeanul devine client, nu actor.
– Cultura responsabilităţii. Nu doar sancţiuni de tip „dosar penal” (utile, dar reactive), ci un climat: funcţionarul ştie că nu e doar „un ghişeu” ci e în slujba unui public.
Nu e suficient să spunem că „e de la noi”. Corupţia e un fenomen universal, dar instituţiile ridică sau pun frâu.
În 2025, Europa dezvăluie că nu-şi are doar periferia de curăţat — are şi centrul de limpezit. Căci dacă Bruxelles-ul, capitala normelor şi idealurilor, e prăfuit de obscuritate, ce să mai spunem despre sistemele noastre interne?
1 week ago | [YT] | 309